Just another WordPress.com weblog

Ana Blandiana

 

(n. 25 martie 1942, Timisoara) este pseudonimul Otiliei Valeria Coman, o poeta si o luptatoare pentru libertate civica contemporana din România.

        Ana Blandiana

Lasă-mi, toamnă…

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

 

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

 

 

 

 

Se face noapteDin oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum..

 

 

 

 

Ar trebui

 

 

 

 

Se face noapteDin oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum..

 

 

 

 

Se face noapteDin oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

 

 

 

 

Ar trebui

 

 

 

 

Se face noapteDin oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

 

 

 

 

Ar trebui

 

 

 

 

Se face noapteDin oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

 

 

 

 

Se face noapteDin oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.

 

 

 

 

Numai iubirea

 

 

 

 

ÎntâlnireNu te speria.
Va fi atât de simplu totul
Că nici nu vei înţelege
Decât mult mai târziu.
Vei aştepta la început
Şi numai când
Vei începe să crezi
Că nu te mai iubesc
Îţi va fi greu,
Dar atunci voi pune
Un fir de iarbă să crească
În colţul ştiut al grădinii,
Să ajungă la tine
Şi să-ţi şoptească:
Nu vă speriaţi,
Ea este bine
Şi vă aşteaptă
La celălalt capăt al meu.

Sufletul

Sufletul e ceva în noi
Care nu poate exista în afară.
De câte ori nu mi s-a întâmplat
Să descopăr
Suflete goale în iarbă trăgând să moară.
Le luam cu grijă în palmă,
Dar niciodată
Nu găseam destul de repede pe cineva
Să le primească în sine,
Simţeam căuşul palmei gol
Şi-un abur, neatins de frunze, trecea
Bănuitor prin trupul meu.
Sufletul se-adăposteşte în noi
De Dumnezeu?

Fără tine

Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.

 

 

 

 

Mamă

 

 

 

 

Cândva arborii aveau ochiCândva arborii aveau ochi,
Pot să jur,
Ştiu sigur
Că vedeam când eram arbore,
Îmi amintesc că mă mirau
Ciudatele aripi ale păsărilor
Care-mi treceau pe dinainte,
Dar dacă păsările bănuiau
Ochii mei,
Asta nu îmi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i văd
Pentru că arbore nu mai sunt,
Sau poate-au coborât pe rădăcini
În pământ,
Sau poate,
Cine ştie,
Mi s-a părut numai mie
Şi arborii sunt orbi dintru-nceput…
Dar atunci de ce
Când trec de ei aproape
Simt cum
Mă urmăresc cu privirile,
Într-un fel cunoscut,
De ce, când foşnesc şi clipesc
Din miile lor de pleoape,
Îmi vine să strig –
Ce-aţi văzut?…

 

 

 

 

Mamă, întâiul meu mormânt,
Beznă fierbinte,
Cu-atâta nerăbdare prostească părăsită,
În timp ce fiecare bulgăr
Al ţărânei sale
Se-mpotrivea plecării fără rost.
Îmi vei ierta vreodată învierea,
Grăbita înviere ce mă rupea de tine
Pentru ca, din lumină în lumină,
Să mă apropie de-o altă moarte?
E tot mai frig,
Străinătatea mă pătrunde,
Pe cum mă urc se şterge drumul înapoi.
E-atâta depărtare pân’ la tine,
Că s-ar putea-nălţa biserici
Să mijlocească rugile-ntre noi.

Numai iubirea dintre părinţi şi copii
E sămânţă.
Iubitul meu, eşti fiul meu,
De-aici răsare totul.
Ce nu se poate distruge
Alunecă între părinţi şi copii.
Nu-ţi stinge auzul
Cu legile lumii acesteia,
Întreg universul atârnă
În firul de sânge care ne leagă pe noi
Ca o taină curată.
Tu apleacă-te doar şi, copilăreşte,
Sărută-mă pe gură, tată.

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…

2 Comments

Comments on: "Ana Blandiana" (2)

  1. . bună ziua doamnă Ana Blandiana,

    . intr-o zi de decembrie postrevolutionar, cind de la o tribună improvizată se vorbea cu revoltă despre perioada post decembristă 89, s-a intimplat sa fiţi la baza inaltei tribune
    . eraţi indoliată
    . eram si eu acolo, lingă dumneavoastră si cum aţi dat cu ochii de mine, fără să ştiţi cine sînt “mi-aţi zimbit!”
    . v-am zîmbit si eu si am păstrat in memorie, amintirea

  2. . bună ziua doamnă Ana Blandiana,

    . intr-o zi de decembrie postrevolutionar, in Piaţa Universităţii, la un mare miting anticomunist, cind de la o tribună improvizată se vorbea cu revoltă despre perioada post decembristă 89, s-a intimplat sa fiţi la baza inaltei tribune
    . eraţi indoliată
    . eram si eu acolo, lingă dumneavoastră si cum aţi dat cu ochii de mine, fără să ştiţi cine sînt “mi-aţi zimbit!”
    . v-am zîmbit si eu si v-am păstrat amintirea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: